Formulele de adresare la moda sunt: “fato”, “fata”, “mamica” sau “mamicuta”.
Spre fericirea mea nu am adoptat niciunul dintre acestea, pe de o parte ca nu mi s-a parut necesar, pe de alta, e cu atat mai anormal sa fiu in randul lumii folosind niste cuvinte lipsite de originalitate si propagate prin viu grai.
(Ca o paranteza, am revazut azi un fost coleg de liceu care imi spune: “Ce faci fata?!”; repet, coleg, mda, unele lucruri sunt de neinteles).
Din fericire unii oameni din jurul meu au fost inzestrati cu suficient de multa originalitate incat sa nu repetam onomatopeele de mai sus si sa ne mandrim cu propriile noastre apelative.
Nu mai stiu de la ce a pornit totul, oricum daca am sta sa le luam pas cu pas nu ar fi greu sa le descifram. Cert este ca de atunci si pana acum asa ne salutam: “Ce faci, cika?”. Grupul este rastrans, cred ca suntem 4, care la diferite momente ne recunoaste in multime dupa intonatiile latine.
Ora tarzie ma impideica sa va povestec un pic si de Cika, ceva ce clar merita povestit.