Da, vroiam sa scriu despre ceea ce m-a atins mai mult decat povestea de iubire si anume viata intr-un oras nebun, cu o slujba nebuna, si cu un suflet care stie ca altceva ii face bine, dar nu poate face de capul lui.
Din pacate traim intr-o lume nebuna, care parca este din ce in ce mai mult impotriva noastra, eu asa o simt. Sau cel putin asa imi simt neputinta de a schimba ceva.
Si cat de adevarate sunt randurile de mai jos:

“Descoperisem cuvântul urgenţă şi cuvântul prioritate. M-am grăbit uneori atât de tare să le fac pe toate astea, sau să nu pierd nimic din ce aveam, încât am uitat să savurez. Mi s-a părut un lux până şi zâmbetul pe care puteam să îl ofer unei clipe. Unei pale de vânt. Unui zid scorojit. Unei bucăţi de teracotă. Unei jaluzele vechi. Unei clape de pian. Unui acord. Unui nor dinapoia grămezilor de blocuri. Unui claxon înfuriat. Semnului interzis. Ochiului verde al unui semafor. Ciufului blond al unui copil. Uitasem Parisul. Cum naiba pututsem să uit Parisul? M-am grăbit să trec peste toate astea ca să cuceresc praful.“
Zully Mustafa – Strugurii s-au copt în lipsa ei, pg. 108

Si din pacate asta facem. Voit sau nu, constient sau nu, uitam de toate lucrurile pe care ni le doream: sa scriu o carte pana in anul IV, sa ma plimb prin Romania, sa conduc prin Europa, sa citesc pe un varf de munte la o lumanare adormita, sa … .

Cum iesim din asta?