De ceva vreme ma straduiesc sa scriu despre a doua carte (prima in ordinea publicarii) pe care am citit-o de Zully Mustafa si probabil ca nu as fi facut-o nici acum, daca dupa postul anterior nu mi-ar fi scris wordpress-ul la posturi generate automat: Cum sa fugi de un barbat in 39 de km.
Titlul mi s-a parut interesant si asa am dat peste blogul ei pe care il mai urmaresc din cand in cand, dar de asta data nu l-am mai “rasfoit” de mult.
Dar nu despre bloguri vroiam sa scriu, despre carte: “povestea a doi tineri care se iubesc in contratimp”. Hmmm, am spus eu atunci, hmmm as spune si acum. Si asta, dupa cum veti vedea, pentru ca am ramas cu alte lucruri decat iubirea.
In egoismul meu mi-a placut sa fiu mereu speciala, cand cineva imi spune/arata ca in mare cam toate lucrurile stau la fel, intamplarile mele devin mai putin speciale, eu devin mai putin speciala. Va sa zica nu de putine ori iubirea e absurda si alege pentru tine din mii de carari, tocmai pe cea… . Prin urmare iubirea nu mai e sentimentul acela absolut, pentru care ai renunta la tot si toate intr-o secunda si poate nu in 8 ani?
Am ramas cu senzatia ca iubirea a fost banalizata din simplul motiv ca intotdeauna am trait in viteza, intr-o ardere instanta a celor mai naucitoare sentimente. Pentru mine, asta a insemnat intotdeauna iubirea: ceva inaltator, care te face “cel mai iubit dintre pamanteni”, unic, singurul care experimenteaza, o sclipire in ochi, un freamat in stomac, un tremur al fiintei.
Si totusi, la fel ca si fericirea, toate astea sunt clipe in mormane de momente, pe care le traim linistiti, rascoliti, nebuni sau dimpotriva rationali. Iubirea, da, este umana, supusa greselilor si orgoliilor omenesti. Iubirea e stricata de noi si totusi ea ramane cea care ne repara.

Si nu cu iubirea am ramas din carte..