Dupa 2 ore de dute-vino, dupa 2 ore de plec sau nu plec, dupa 2 ore de ploua sau nu ploua, dupa 2 ore de mai bine stau acasa, am hotarat: PLEC.

“Tu intotdeauna de gandesti la altii!? Faci ce e bine pentru ea (aka sor-mea)? Ar trebui sa faci ce e bine pentru tine! Nu vezi ca ea e egoista si nu se gandeste la tine!” (Mama)

Uneori ma gandesc prea mult la altii, alteori prea putin. De cele mai multe ori insa vorbesc cand ar trebui sa tac. Simt ca fac o mare greseala ca plec, si totusi nu ar fi prima. Pana la urma am ocazia sa traiesc cu constiinta treaza consecintele unei decizii.

This sounds like living, and so I do.

Responsabilitate, asumare, curaj sau nebunie: sa pleci la mare, la cort, cand stii ca vor fi numai ploi. Sau poate doar oboseala de a te mai gandi la tine, dorinta de a-ti respecta cuvantul dat si masochismul de a-ti savura esecurile.

Amestec de viata.

Rezumat cand ma intorc.

PS: Sormea nu e egoista :p. De cele mai multe ori astfel de afirmatii la varsta la care nu poti discerne intre ce e bine si ce e rau te fac sa… iti fie frica sa intri in apa.